Spune-mi despre tine: cine ești, cu ce te ocupi, unde locuiești și în ce proiecte ești momentan implicată?

Începi întotdeauna cu cele mai grele întrebări, astfel încât pe parcurs să-i pară persoanei intervievate mai uşor? Mi se pare foarte grea această întrebare probabil pentru că încă nu ştiu cine sunt, mă caut, însă în ultimii ani am aflat o grămadă de lucruri despre mine care îmi plac şi încerc să le „cresc”. În primul rând sunt o mama fericită, a unei fetiţe minunate de 7 ani şi a unei alteia care sunt convinsă că va fi la fel de minunată. Maternitatea mi-a deschis un întreg univers, cumva din acel punct au pornit toate. Relaţia mea de cuplu a evoluat într-un mod în care nici nu puteam visa, nu mă credeam capabilă de atâta stabilitate, şi nu credeam că după 8 ani, poţi spune că este mai bine decât în „perioada de fluturi în stomac” (deci sunt şi soţie, femeie, fericită şi împlinită). Apoi mă ocup de aspectele legale ale afacerilor clienţilor mei, de-a lungul timpului am „construit” mall-uri, complexe rezidenţiale, clădiri de birouri, centrale fotovoltaice şi eoliene, şi o perioada am fost foarte fericită să mă ocup de aceste „tehnicalităţi”. Însă în ultimul an de zile am început să dezvolt şi o altă latura a mea care îmi aduce din ce în ce mai multe satisfacţii: psihologia.

Vorbește-mi despre proiectul Mindsight Romania: cum, de ce și mai ales de ce acum?

Momentul nu l-am ales eu, cel puţin nu în mod conştient. La fel ca multe alte mame din „noul val”, după perioada concediului de îngrijire copil, când m-am întors la cariera mea de avocat am realizat că ea nu este 100% compatibilă cu noile mele valori: timp cu familia, atenţie acordată copilului, timp petrecut în natură, etc. Am căutat astfel o modalitate prin care să am o activitate profesională cu program flexibil care să-mi permită să mă dedic şi activităţilor în familie. Încă nu am ajuns în punctul acela, dar „Roma nu s-a construit într-o singură zi”.

Proiectul Mindsight Romania a pornit de la lectura unei singure cărţi scrisă de Daniel J. Siegel – Parentaj Sensibil şi Inteligent (mărturisesc că nu prea îmi place titlul în română) titlul în engleză, Parenting from Inside Out redă mult mai bine toată ideea din spatele conceptului şi anume faptul că trebuie să ne înţelegem mai întâi pe noi (să ne rezolvăm dilemele noastre interioare) pentru a putea să devenim părinţii care ne dorim să fim pentru copiii noştri. Până la această carte citisem multe cărţi de parenting şi adoptasem multe idei pe care le aplicam în relaţia cu copilul meu însă după această lectură mi-am dorit să aflu mai multe şi să dau mai departe şi altora ceea ce descoperisem. Am citit astfel toate cărţile scrise de acest autor, inclusiv cele două bestseller-uri  de parenting Creierul Copilului Tău şi No Drama Discipline, şi am decis că doresc să investesc timp şi energie în a dezvolta cursuri și ateliere de parenting bazate pe principiile Mindsight. Aşa că mi-am suflecat mânecile, am urmat un curs pentru a deveni Trainer Mindsight, m-am acreditat ca formator (pentru a acoperi şi aspectul legal) şi până la urmă am început să urmez şi cursurile facultăţii de psihologie, pentru a avea o viziune de ansamblu… Am avut noroc să am lângă mine oameni care au crezut în mine şi care m-au susţinut în această idee un pic nebunească. Însă ea creşte acum încet, încet şi cred că în viitorul apropiat vei auzi din ce în ce mai mult de noi.

Mindsight Romania o are ca invitată la începutul lunii aprilie pe Tina Payne Bryson, într-o conferință despre cum să ai relații armonioase cu copiii. Ce îmi poti spune despre ea și despre motivația alegerii ei pentru acest prim eveniment Mindsight.

De fapt subiectul conferinţei este DISCIPLINA. Mai mult decât atât, este cum să disciplinezi copiii (strategii de disciplinare), acasă sau la şcoală, şi în acelaşi timp să ai relaţii armonioase cu ei. Din perspectiva Mindsight disciplinarea copiilor se referă la cum să le transmiţi valori şi să-i ajuţi să-şi construiască abilităţi personale care să-i facă să înflorească în viaţă lor de adult. Când pronunţ cuvântul „disciplină” lumea are tot felul de reacţii, se încruntă, se crispează, se înroşeşte… Însă pentru mine e doar un cuvânt. Important este cu ce îl asociem fiecare din noi, iar eu am ales să-l asociez cu învăţarea aşa cum sugerează şi Dr. Tina Payne Bryson. Multă lume îl asociază cu constrângeri, cadru rigid şi rece, abuzuri fizice, verbale, pedeapsa. Însă etimologic vorbind în limba latină „discipuli” se referă la cel care învaţă, deci disciplină=învăţare. Pe când pedeapsa vine de la cuvântul „poena” care semnifică răzbunare. Distincţia dintre cele două este cu atât mai evidentă când vorbim despre autodisciplină şi autopedepsire, prima este o abilitate pe când a două este o disfuncţie.

După ce în 2014 Dr. Siegel a vizitat România şi a prezentat publicului interesat principiile de baza din mindsight, mi s-a părut o continuare firească să o invit pe co-autoarea Dr. Tina Payne Bryson să le aprofundeze din perspectiva parentingului aplicat. Şi cum cel mai recent bestseller No drama discipline nu fusese încă publicat la noi în ţară, iar studiul publicat în 2015 de Salvaţi Copiii a arătat că suntem o ţară în care modalităţile de disciplinare tradiţională prevalează, subiectul a fost de la sine înţeles.

Sunt adepta conceptului de good enough parenting și încerc de câțiva ani să demitizez părintele perfect … ți s-a întâmplat să nu te consideri o mamă bună sau și mai și … să gândești depre tine că eșuezi lamentabil?

În fiecare zi! Am fost crescută „prin comparaţie”, prietena mea din copilărie îmi era dată de cele mai multe ori spre exemplu pentru toate reuşitele ei, şi orice făceam nu era niciodată suficient de bine căci părinţii mei ştiau că „pot mai mult”. Astfel încât de multe ori când aud despre copilul lui x sau lui y care face ceva nemaivăzut şi nemaiauzit (pe care copilul meu nu-l face) îmi zic că undeva am greşit eu, nu am fost suficient de pe fază să o îndrum sau să o stimulez sau… sau… După care mă uit la ea, şi realizez că este cel mai minunat copil. Nici eu nu cred în părintele perfect, însă cred că sunt cea mai bună mama pentru copiii mei (mă ajută şi faptul că nu se înghesuie nimeni altcineva pentru această poziţie). Înseamnă că fac totul bine? Nicidecum. Am dat-o în bară, de câteva ori am dat-o chiar rău de tot, şi probabil că voi mai face o sumedenie de greşeli, dar nu mă las măcinată de vinovăţie şi regrete, ci revin şi corectez traiectoria. Sper doar că peste 25 de ani să îmi confirme că nu am eşuat lamentabil…

Studiile scot în evidență importanța propriei noastre copilării în relația cu copiii noștri. Ți se întâmplă să te gândești la tine și la relația cu proprii tăi părinți atunci când întâmpini dificultăți ca părinte?

Cred că mi-am construit toată strategia de parenting pe principiul „aşa nu”, în care „aşa” se referea la modul în care am fost eu crescută. Am crescut într-o familie extinsă, cu 4 bunici, nenumărate mătuşi şi nenumăraţi unchi şi veri, însă am foarte puţine amintiri de momente petrecute cu părinţii, în afară vacanţelor. Astfel încât prima regulă a fost că eu şi soţul meu să fim cei care petrec cel mai mult timp cu copilul. Apoi când a început şcoală s-a pus accentul în educaţia mea pe academic: mergeam la franceză, engleză, germană, pian, şi înot, nu ratăm o olimpiada, eram înscrisă la toate cercurile posibile de la şcoală, inclusiv desen (neavând nicio înclinaţie…), astfel încât mi-am dorit ca fata mea să primească şi o educaţie emoţională, să cunoască procesele lăuntrice şi să aibă încredere să îşi exprime sentimentele atât cele plăcute cât şi cele mai puţin plăcute. Acestea sunt doar câteva exemple, însă în general nu mă bazez doar pe experienţele mele. Când mă confrunt cu o dificultate, sau o problemă pe care nu ştiu cum să o adresez, în primul rând mă apuc să citesc pe acea tema diverşi autori/specialişti, cu abordări diferite, şi trec informaţia prin filtrul personal, alegând ceea ce cred că ni se potriveşte cel mai bine mie şi copilului meu.

Să ai o relație armonioasă cu copiii înseamna să fi un părinte permisiv?

Simt nevoia să definim ce este acela un părinte permisiv, din perspectiva multora sunt un părinte permisiv: în primele 18-20 de luni de viaţă ale copilului nostru nu am folosit nici eu nici soţul şi nu i-am spus niciodată cuvântul „NU”, apoi când a început să exploreze lumea am încercat să o lăsăm să o facă în ritmul ei şi aşa cum simţea ea: am lăsat-o pe jos să se murdărească, am lăsat-o să mănânce nisip, am lăsat-o să se caţere chiar dacă inima mea era cât un purice; şi astăzi o las să decidă pentru ea: face sporturile pe care şi le-a ales singură, se îmbracă numai cu lucrurile care îi plac ei (spre exasperarea mea câteodată), dar cred că această „permisivitate” din partea mea îi lasă locul necesar să se descopere şi mă forţează pe mine să fac diferenţa între ce îmi doresc eu pentru ea şi alegerea ei. Însă, nu susţin stilul de parenting permisiv, conform definiţiei Dianei Baumrind şi anume acela caracterizat de o receptivitate crescută a părintelui însoţită de o scăzută prezenţa a regulilor şi limitelor. Cred în limite, cred că Dl.Goe este arhetipul copilului care cere limite.

Părinţii permisivi îşi disciplinează rareori copiii şi evita confruntările. Eu, cred în reguli stabilite de comun acord cu copilul sau unilateral de părinţi, atunci când sunt spre binele copilului. Totuşi, regulile trebuiesc abordate şi ele cu o anumită flexibilitate, şi sunt de părere că se poate face rabat câteodată.

Nu cred că impunerea unor limite sau confruntările dintre părinte şi copil perturbă armonia din relaţia părinte-copil, atâta timp cât deconectarea nu este de durată şi este urmată de reconectare. Ceea ce mi se pare determinant este să rămâi autentic şi respectul reciproc pentru nevoile celuilalt. Atunci când eu îi respect nevoile ea învaţă că este un om demn de respect ceea ce duce la o creştere a stimei de sine, însă învaţă şi că nevoile mele merită respectate la rândul lor. Magia relaţiei este să găsim acel punct în care atât nevoile ei cât şi ale mele (ale noastre/ale celorlalţi membrii ai familiei) sunt împlinite.

 

Multumesc Nora!

 

Print Friendly, PDF & Email